La 14 ani, viața Tatianei Bezerdic s-a împărțit în două. Până atunci, era o adolescentă cu visuri, planuri și o lume întreagă înainte. După, a început o luptă cu o maladie rară care i-a schimbat radical traiectoria. Au urmat ani de tratamente, drumuri prin clinici din Rusia, Ucraina și Italia, speranțe ridicate și apoi frânte. Medicii căutau soluții, dar boala avansa. În cele din urmă, verdictul a fost dur și definitiv: amputarea piciorului stâng era singura opțiune.

A acceptat să rămână pentru tot restul vieții într-un scaun cu rotile. Nu pentru că a vrut. Ci pentru că a înțeles că uneori supraviețuirea înseamnă să alegi viața, chiar și atunci când ea arată altfel decât ți-ai imaginat.

Și totuși, destinul ei nu s-a oprit acolo.

La 14 ani, viața Tatianei Bezerdic s-a schimbat radical. O maladie rară i-a afectat grav sănătatea și i-a impus, în timp, o decizie dureroasă: amputarea piciorului stâng. Au urmat ani de căutări prin clinici din diferite țări, speranțe și dezamăgiri, încercări și renunțări forțate. În cele din urmă, medicii au decis că nu mai există altă soluție.

Pentru Tatiana, acel moment nu a însemnat sfârșitul, ci începutul unei alte etape de viață — una în care a trebuit să învețe să trăiască în scaun rulant. A fost greu să accepte că problemele ei sunt incurabile. Dar nu a acceptat niciodată să renunțe la visurile ei.

Și-a făcut studiile la Colegiul Pedagogic din Orhei, apoi la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”. A lucrat învățătoare la clasele primare, dedicându-se copiilor și educației, până când intervenția chirurgicală i-a schimbat definitiv mobilitatea.

Astăzi, când privește în urmă, nu vorbește doar despre suferință. Vorbește despre sprijinul soțului care i-a fost alături în cele mai grele momente. Despre părinții care au făcut eforturi inimaginabile pentru sănătatea ei. Despre fiica și nepoții care nu se rușinează că bunica lor este în scaun cu rotile. Despre demnitate.

Imobilizarea nu i-a luat creativitatea. Din contra, a descoperit noi talente.

Croșeta, pe care o ținea în mână încă din copilărie, a devenit mai mult decât un hobby — a devenit terapie și formă de exprimare. A început să confecționeze flori din stofă, decoruri pentru casă și obiecte care aduc lumină în viața celor din jur. A lucrat cu copii, cu vârstnici, a creat punți între generații prin lucruri simple, făcute cu răbdare și suflet.

Despre viața de zi cu zi vorbește cu o sinceritate dezarmantă: „Împreună cu soțul, suntem un tot întreg cu două capete, patru mâini și doar trei picioare.” În spatele acestei fraze stă nu doar umor, ci o profundă lecție despre parteneriat și solidaritate.

Povestea Tatianei este despre ceea ce înseamnă să fii femeie cu dizabilitate într-o societate care nu este mereu pregătită să ofere acces și înțelegere. Este despre a continua să muncești, să creezi, să iubești și să visezi chiar și atunci când viața te obligă să o iei de la capăt.

Visul ei este simplu: să poată munci și să plece la mare împreună cu soțul.

Nu vorbește despre limite. Vorbește despre dragoste, despre credință și despre puterea de a nu lăsa aripile în jos.

Povestea Tatianei Bezerdic ne amintește un lucru esențial: dizabilitatea schimbă corpul, dar nu poate schimba valoarea unui om și nici forța unei femei care alege să meargă înainte.