Accessibility Tools
Elina trăia într-un internat vechi, cu ziduri reci și zile care semănau între ele. Avea un picior mai scurt, un zâmbet timid și o dorință imensă: să cunoască lumea de dincolo de gardul care o despărțea de ceilalți copii. Pentru ea, fiecare privire dincolo de barele de fier era un exercițiu de speranță, un legământ tăcut că într-o zi va fi liberă, iubită și parte din viața „normală” pe care și-o imagina.
La 29 de ani, Mira a plecat din țara ei nu pentru că voia să fugă, ci pentru că voia să trăiască. Cu o proteză la piciorul stâng și o inimă plină de curaj, a ales să-și caute locul într-o lume în care dizabilitatea să nu mai fie o etichetă, ci o parte din povestea ei. În Germania, a descoperit nu doar o nouă viață, ci și o nouă versiune de sine: mai liberă, mai încrezătoare, mai împăcată.
Victoria iubea marea dintotdeauna. Deși se sprijină în cârje, visul de a simți nisipul cald sub picioare și apa mării pe piele nu a încetat niciodată. În acea dimineață de vară, la malul mării, privirile celor din jur au întâlnit-o, unele cu mirare, altele cu admirație. Dar pentru ea, valurile nu au întrebat „de ce?”, ci au primit-o așa cum este.
Pentru unii copii, primul clopoțel înseamnă emoții, ghiozdane noi și flori pentru învățătoare. Pentru alții, înseamnă și o luptă invizibilă: dorința de a fi acceptați, de a nu rămâne „copilul altfel”. Vlad are opt ani și o formă ușoară de paralizie cerebrală, dar mai presus de toate are curaj, un zâmbet cald și visul simplu de a fi doar „un coleg ca toți ceilalți”.
Prima zi la un nou loc de muncă vine cu emoții pentru oricine. Dar atunci când ai o dizabilitate, întrebările din minte sunt și mai apăsătoare: „Mă vor privi altfel? O să conteze mai mult munca mea sau bastonul cu care merg?” Povestea lui Andrei, un tânăr de 28 de ani care și-a găsit curajul și locul într-o companie de IT, arată că integrarea profesională nu e despre milă, ci despre șansa de a fi văzut pentru ceea ce ești cu adevărat: un profesionist.
O poveste reală despre discriminare, abuz și eșecul sistemului de a proteja cele mai vulnerabile femei ale societății.
Maria are 10 ani și locuiește într-un apartament modest, împreună cu mama și fratele ei mai mare. Din prima clipă când o vezi, îți atrage atenția zâmbetul ei cald.
Într-un colț uitat de lume, într-un internat psiho-neurologic din Republica Moldova, o femeie în vârstă cu ochi care nu mai văd și o inimă care încă bate de frică, trăiește tăcută. O cheamă Raia. Când a auzit că mă aflu în internat pentru a discuta cu una dintre beneficiare, a rugat prin soțul ei să vin și la ea.
În spatele cifrelor reci și al rapoartelor oficiale se ascunde o realitate greu de rostit: în Republica Moldova, femeile cu dizabilități trăiesc zi de zi la intersecția dintre violență, discriminare și indiferență. Sunt femei care își doresc să fie mame, să iubească, să fie respectate – dar în schimb se confruntă cu prejudecăți care le rănesc mai adânc decât orice barieră fizică. Statisticile nu vorbesc doar despre procente, ci despre vieți rupte, despre drepturi furate și despre un sistem care prea des le-a întors spatele.
Era 2021 și completam un formular de evaluare a vulnerabilității femeilor cu dizabilități la nivel european.
Era în limba engleză și la întrebarea dacă am fost vreodată agresată fizic, am bifat rapid "nu".
Platforma digitală a fost lansată de către Asociația Antreprenorilor cu Dizabilități din Republica Moldova - „Abilități Europene Fără Limite” (AEFL Moldova) în parteneriat cu People in Need Moldova, în cadrul proiectului "„ Moldova ASSIST: îmbunătățirea accesului la servicii publice de calitate și a coeziunii sociale", finanțat de Uniunea Europeană, cu susținerea Ministerului Muncii și Protecției Sociale al Republicii Moldova.
Conținutul platformei reprezintă în întregime responsabilitatea autorilor și nu reflectă neapărat punctul de vedere al partenerilor sau al donatorilor.