Elina trăia într-un internat vechi, cu ziduri reci și zile care semănau între ele. Avea un picior mai scurt, un zâmbet timid și o dorință imensă: să cunoască lumea de dincolo de gardul care o despărțea de ceilalți copii. Pentru ea, fiecare privire dincolo de barele de fier era un exercițiu de speranță, un legământ tăcut că într-o zi va fi liberă, iubită și parte din viața „normală” pe care și-o imagina.

Într-un internat vechi, cu ziduri care păreau să fi uitat de soare, trăia o fetiță pe nume Elina. Avea ochii mari, ca două lacuri adânci, și un zâmbet timid care se strecura printre frici.

Piciorul ei drept era cu mult mai scurt decât celălalt, iar fiecare pas era o mică bătălie.

Însă nimic nu-i putea răpi curiozitatea și dorința de a vedea lumea de dincolo de gratii.

În fiecare după-amiază, când sunetele internatului se mai domoleau, Elina se ducea la gard. Se sprijinea ușor de el și privea: copiii care alergau liberi pe stradă, oamenii care treceau grăbiți, păsările care desenau cercuri în aer. În acele clipe, timpul se oprea. Era singură, dar simțea că aparține acelei lumi.

Își imagina că într-o zi va fi și ea acolo... cu părinți care o așteaptă acasă, cu râsete fără teamă, cu pași fără durere. Pentru Elina, gardul nu era doar o barieră, ci o punte între prezentul dureros și un viitor plin de speranță.