Mira avea 29 de ani când a hotărât să plece din țara ei. Nu era o decizie ușoară. Acolo rămâneau amintirile, prietenii și locurile care o făcuseră să simtă că aparține undeva. Dar ceea ce lipsea era șansa. Șansa la un loc de muncă, la o viață în care dizabilitatea ei să nu fie un zid invizibil.

Din copilărie, Mira purta o proteză la piciorul stâng. Accidentul care i-l rupsese o lăsase mai mult cu o rană în suflet decât pe trup. În țara ei natală, oamenii o priveau cu compasiune, dar rareori cu încredere. Iar la interviurile de angajare, privirile coborau mereu spre proteză înainte ca cineva să-i asculte vocea sau ideile.

Așa că într-o zi, cu o inimă grea și un rucsac modest, a plecat în Germania. Primele luni au fost un amestec de speranță și singurătate. Nu înțelegea limba bine, i se părea că toți merg prea repede, vorbesc prea repede, trăiesc prea repede. Străzile erau drepte, curate, dar în inima ei era un gol adânc.

Totuși, în fiecare dimineață, când mergea la cursurile de limbă, se uita în oglinda liftului și își spunea:

„Ai mers prin lucruri mai grele. Acum mergi doar spre ceva nou.”

Cu timpul, a început să lucreze ca voluntar într-un centru pentru persoane vârstnice. Era locul unde zâmbetele se plăteau cu sinceritate, nu cu aparențe. Oamenii o ascultau, îi povesteau viețile lor, iar ea, pentru prima dată, simțea că e utilă, că nu e „fata cu proteza”, ci Mira, cea care aducea liniște.

După doi ani, a reușit să obțină un contract stabil. Avea un apartament mic, o bicicletă adaptată și prieteni care o chemau la plimbare prin parc. Într-o seară, privind cerul peste orașul care îi devenise acasă, și-a spus în gând:

 „Nu am fugit de locul meu, am mers spre mine.”

Mira învățase că emigrarea nu e doar despre a pleca, ci despre a renaște. Iar dizabilitatea ei nu mai era un obstacol, ci dovada că drumul, oricât de greu, poate fi parcurs atunci când mergi cu sufletul înainte.