Era o dimineață obișnuită de sâmbătă. Ana își pregătise lista de cumpărături: lapte, pâine, fructe, câteva legume și un detergent. Nimic complicat. Urma să meargă la supermarketul din apropierea casei, așa cum făcea aproape în fiecare weekend.
La 34 de ani, Ana trăiește în Chișinău, lucrează într-o companie privată și folosește o proteză la piciorul drept. Merge singură, conduce automobilul și își organizează viața fără să aibă nevoie de ajutor permanent.
Totuși, există zile în care lucrurile simple devin mai complicate decât ar trebui.
În acea dimineață, Ana nu se grăbea. Își pusese încălțămintea comodă, luase sacoșa reutilizabilă și pornise spre magazin.
Nu știa că o ieșire de 30 de minute avea să-i amintească din nou cât de diferit poate fi privită o persoană cu dizabilitate.
„Și mergeți singură la cumpărături?”
Ajunsă în parcarea supermarketului, Ana a căutat un loc cât mai aproape de intrare. După mai multe intervenții chirurgicale și ani de adaptare la proteză, știa că distanțele lungi, mai ales atunci când transportă cumpărături, îi pot provoca oboseală și disconfort.
A parcat într-un loc obișnuit, aflat relativ aproape de magazin.
În timp ce cobora din mașină, un bărbat care trecea prin apropiere a observat felul în care mergea.
— V-ați accidentat? a întrebat el.
— Nu, folosesc o proteză, a răspuns Ana, zâmbind politicos.
— Și mergeți singură la cumpărături?
Întrebarea a surprins-o mai mult decât ar fi vrut să recunoască.
— Da, sigur. De ce nu?
Bărbatul a ridicat din umeri.
— Mă gândeam că poate ar trebui să vină cineva cu dumneavoastră.
Ana nu i-a răspuns. Știa că omul probabil nu intenționase să o jignească. Dar îi era familiară presupunerea că o persoană cu dizabilitate are nevoie automat de un însoțitor.
Pentru ea, cumpărăturile nu erau un act de curaj. Erau doar cumpărături.
Rafturile de sus și ajutorul nesolicitat
În magazin, Ana a luat un coș mic și a început să caute produsele de pe listă.
La raionul cu produse alimentare, a observat că marca de cafea pe care o cumpăra de obicei se afla pe raftul de sus. S-a apropiat, și-a schimbat poziția și a încercat să ajungă la pachet.
O femeie aflată lângă ea a intervenit imediat.
— Stați, stați, nu vă chinuiți! Vă dau eu!
Fără să aștepte răspunsul, femeia a luat un alt pachet și i l-a pus în coș.
— Mulțumesc, dar îl voiam pe cel de lângă, a spus Ana.
— E tot cafea, draga mea. Important e să nu vă obosiți.
Ana a zâmbit din nou, deși simțea o ușoară iritare.
Nu ajutorul o deranjase. Ar fi apreciat să fie întrebată dacă avea nevoie de el. Ceea ce o incomoda era faptul că altcineva hotărâse în locul ei ce produs trebuie să cumpere și cât efort are voie să depună.
A schimbat pachetul și și-a continuat cumpărăturile.
Uneori, își spunea, oamenii sunt atât de preocupați să ajute, încât uită să asculte.
O pauză care atrage priviri
După aproximativ 20 de minute, Ana a început să simtă oboseală în picior. Nu era ceva neobișnuit. În zilele aglomerate, mersul îndelungat putea deveni inconfortabil.
S-a oprit lângă un raft, și-a sprijinit pentru câteva clipe mâna de cărucior și a verificat lista.
O angajată s-a apropiat.
— Vă simțiți bine? Chemăm o ambulanță?
Ana a rămas surprinsă.
— Sunt bine, mulțumesc. Doar fac o pauză.
— Dar puteți merge?
— Da. Tocmai am mers prin jumătate de magazin.
Angajata a râs stânjenită și s-a îndepărtat.
Ana știa că întrebarea venise din grijă. Totuși, și-ar fi dorit ca o pauză de câteva secunde să nu fie interpretată automat ca o urgență.
Pentru multe persoane cu dizabilități, ritmul propriu este important. Unele au nevoie să se odihnească mai des, să evite anumite mișcări sau să își organizeze altfel activitățile.
Aceste adaptări nu înseamnă neapărat că persoana este în pericol sau că nu se poate descurca.
La casă, o întrebare neașteptată
Când a ajuns la casă, Ana a așezat produsele pe bandă. În spatele ei se formase deja o coadă.
Casiera a observat proteza, vizibilă sub pantalonii puțin ridicați.
— Vai, dar dumneavoastră nu aveți pe cineva să vă facă cumpărăturile?
Ana a inspirat adânc.
— Am, dar îmi place să le fac singură.
— Sunteți foarte curajoasă!
Cuvintele au fost rostite cu sinceritate. Ana a mulțumit, dar s-a întrebat, pentru a câta oară, de ce activitățile obișnuite din viața ei erau privite ca niște realizări extraordinare.
Nu escaladase un munte. Nu câștigase o competiție sportivă. Cumpărase lapte, pâine și fructe.
Și totuși, pentru cineva, simplul fapt că venise singură la supermarket părea un gest deosebit.
În timp ce își aranja produsele în sacoșă, o femeie din spatele ei a întrebat-o:
— Vreți să vă ajut să le puneți în mașină?
Ana a privit-o și a zâmbit.
— Mulțumesc. De data aceasta chiar mi-ar prinde bine.
Femeia i-a luat una dintre sacoșe și au ieșit împreună din magazin.
Nu i-a pus întrebări despre proteză, despre operații sau despre viața personală. Au vorbit despre vreme și despre cât de aglomerat devenise supermarketul în weekend.
Pentru Ana, acele câteva minute au fost diferite.
Primise ajutor, dar nu se simțise neputincioasă. Fusese întrebată, ascultată și tratată firesc.
„Nu vreau să demonstrez nimănui că pot”
Ajunsă acasă, Ana a pus cumpărăturile pe masă și și-a pregătit o cafea.
Se gândea la toate întrebările primite într-o singură dimineață.
„De ce mergeți singură?”
„Nu vă este greu?”
„Nu are cine să vă ajute?”
Întrebări care, luate separat, puteau părea nevinovate. Dar repetate ani la rând, deveneau obositoare.
Ana nu își dorea să demonstreze că este independentă. Nu voia să fie admirată pentru că merge la magazin și nici compătimită pentru că folosește o proteză.
Voia să poată decide singură când are nevoie de ajutor și când preferă să se descurce fără el.
Știa că există persoane cu dizabilități care au nevoie de sprijin permanent, iar acest lucru nu le face mai puțin demne de respect. La fel cum independența ei nu o făcea mai valoroasă decât cineva care folosește un scaun rulant sau are nevoie de asistență personală.
Fiecare persoană are propriile nevoi, propriul ritm și propriile alegeri.
Incluziunea începe cu respectarea alegerilor
Povestea Anei ne amintește că incluziunea nu se referă doar la existența rampelor, lifturilor sau locurilor de parcare accesibile. Ea înseamnă și respectarea autonomiei, comunicarea directă și renunțarea la presupunerile despre capacitățile unei persoane.
Articolul 19 al Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități recunoaște dreptul acestora de a trăi independent și de a fi incluse în comunitate.
Acest drept nu înseamnă că fiecare persoană trebuie să facă totul singură. Înseamnă că oamenii trebuie să aibă posibilitatea de a lua decizii cu privire la propria viață și de a beneficia de sprijin atunci când au nevoie.
Uneori, schimbarea începe cu o întrebare simplă: „Doriți să vă ajut?”
Și, mai ales, cu disponibilitatea de a accepta răspunsul, indiferent dacă acesta este „da” sau „nu”.
Pentru că, la finalul zilei, Ana nu își dorea să fie privită ca o eroină.
Voia doar să-și facă cumpărăturile. Ca oricine altcineva.
