Persoanele cu dizabilități se confruntă nu doar cu bariere fizice, precum lipsa rampelor sau a transportului accesibil, ci și cu prejudecăți care le pot limita participarea la viața socială. „Nu poate lucra”, „are nevoie de ajutor permanent” sau „nu poate avea o familie” sunt doar câteva dintre ideile care continuă să influențeze felul în care societatea privește dizabilitatea.
Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități recunoaște dreptul acestora la educație, muncă, sănătate, viață independentă și participare deplină în societate.
Iată zece mituri pe care este timpul să le privim mai atent.
Mitul 1: O persoană cu dizabilitate nu poate lucra
Realitatea: Capacitatea de a munci nu poate fi stabilită doar pe baza existenței unei dizabilități.
Persoanele cu dizabilități pot lucra în numeroase domenii, pot avea afaceri proprii sau pot desfășura activități de la distanță. Unele au nevoie de un program flexibil, de echipamente adaptate ori de un spațiu accesibil.
Problema apare atunci când angajatorii presupun din start că o persoană nu va face față responsabilităților, fără să-i evalueze competențele. Lipsa accesibilității și discriminarea pot deveni obstacole mai mari decât dizabilitatea în sine.
Articolul 27 al Convenției ONU recunoaște dreptul persoanelor cu dizabilități de a munci în condiții de egalitate cu ceilalți.
Dizabilitatea nu anulează competențele. Oportunitățile trebuie să fie accesibile tuturor.
Mitul 2: Toate persoanele cu dizabilități au nevoie de ajutor permanent
Realitatea: Nevoile de sprijin diferă de la o persoană la alta.
O persoană poate avea nevoie de ajutor pentru anumite activități, dar să-și gestioneze independent munca, banii și relațiile. Alta poate avea nevoie de asistență zilnică. Ambele au dreptul să ia decizii cu privire la propria viață.
O greșeală frecventă este să oferim ajutor fără să întrebăm. De exemplu, să împingem scaunul rulant al unei persoane fără acordul ei sau să intervenim într-o activitate pe care o poate face singură.
În Republica Moldova există servicii precum Asistența personală, Echipa mobilă și Respiro, care răspund unor nevoi diferite de sprijin.
A avea nevoie de ajutor într-o anumită situație nu înseamnă a fi incapabil să-ți conduci propria viață.
Mitul 3: Dizabilitatea este întotdeauna vizibilă
Realitatea: Nu toate dizabilitățile pot fi observate din exterior.
Unele persoane au dizabilități intelectuale sau psihosociale, afecțiuni neurologice ori limitări care nu sunt evidente la prima vedere. Altele pot merge fără un dispozitiv de sprijin, dar pot obosi repede sau pot avea dificultăți în anumite medii.
De aici apar remarci precum „Arăți perfect sănătos, deci nu ai nimic”. Astfel de afirmații pot pune oamenii în situația de a-și justifica starea de sănătate sau de a dezvălui informații personale.
Nu putem evalua nevoile unei persoane doar după ceea ce vedem.
Mitul 4: Persoanele cu dizabilități sunt mereu triste și nefericite
Realitatea: Dizabilitatea nu definește întreaga viață emoțională a unei persoane.
Ca oricine altcineva, o persoană cu dizabilitate poate avea zile bune și zile dificile, relații împlinite, pasiuni și planuri de viitor. Unele persoane se confruntă cu dificultăți de adaptare, în timp ce altele sunt mulțumite de viața lor.
La fel de problematică este și așteptarea ca persoanele cu dizabilități să fie permanent pozitive și să-i inspire pe ceilalți.
O persoană cu dizabilitate nu este obligată să fie nici nefericită, nici un exemplu de curaj. Are dreptul să fie pur și simplu om.
Mitul 5: Persoanele cu dizabilități nu pot avea relații romantice sau familii
Realitatea: Dizabilitatea nu anulează nevoia de iubire, intimitate și viață de familie.
Persoanele cu dizabilități pot avea relații romantice, se pot căsători și pot avea copii. Ca în orice relație, contează comunicarea, respectul și compatibilitatea.
Femeile cu dizabilități se pot confrunta cu prejudecăți suplimentare în privința sexualității și maternității. Uneori, capacitatea lor de a lua decizii sau de a crește copii este pusă la îndoială doar din cauza dizabilității.
Articolul 23 al Convenției ONU recunoaște dreptul persoanelor cu dizabilități de a se căsători, de a întemeia o familie și de a lua decizii privind viața reproductivă în condiții de egalitate.
Viața personală a unei persoane cu dizabilitate îi aparține. Nu are nevoie de aprobarea societății pentru a iubi sau a întemeia o familie.
Mitul 6: Orice reușită a unei persoane cu dizabilitate este extraordinară
Realitatea: Succesul trebuie apreciat pentru efortul, talentul și munca depusă, nu doar pentru faptul că persoana are o dizabilitate.
Când o persoană cu dizabilitate călătorește, obține un loc de muncă sau termină o facultate, reacțiile pot fi însoțite de uimire: „Ce curaj!” sau „Dacă tu poți, oricine poate!”.
Deși bine intenționate, asemenea remarci pot transforma activitățile obișnuite în realizări considerate excepționale. În plus, mesajul „oricine poate” ignoră barierele reale, precum lipsa accesibilității, resursele financiare insuficiente sau discriminarea.
Putem aprecia reușitele unei persoane fără să o transformăm într-un simbol sau într-o sursă obligatorie de inspirație.
Mitul 7: Persoanele cu dizabilități trebuie să fie recunoscătoare pentru orice ajutor
Realitatea: Accesul la drepturi și servicii nu ar trebui tratat ca un favor personal.
O rampă, un document accesibil, transportul adaptat sau posibilitatea de a solicita acomodări la locul de muncă contribuie la participarea în condiții de egalitate.
Ajutorul nu trebuie folosit nici pentru a controla alegerile unei persoane. Faptul că cineva oferă sprijin nu îi conferă dreptul de a decide unde merge beneficiarul, cu cine se întâlnește sau ce activități desfășoară.
În Republica Moldova, serviciile precum Asistența personală și Respiro pot sprijini persoanele cu dizabilități și familiile acestora. Informații despre servicii sunt disponibile pe site-ul Ministerului Muncii și Protecției Sociale.
Respectul nu se măsoară prin recunoștința unei persoane, ci și prin felul în care îi sunt respectate demnitatea și autonomia.
Mitul 8: O persoană cu dizabilitate trebuie ajutată chiar dacă nu cere
Realitatea: Ajutorul oferit fără acord poate fi intruziv sau chiar periculos.
Dacă vezi o persoană care folosește o proteză și urcă niște trepte, nu presupune automat că are nevoie de intervenția ta. Dacă o persoană folosește un scaun rulant, nu îl împinge fără să întrebi. Un gest făcut în grabă îi poate afecta echilibrul sau îi poate încălca spațiul personal.
Este important și să vorbești direct cu persoana, nu automat cu însoțitorul acesteia.
Trei reguli simple pot face diferența: întreabă înainte să ajuți, ascultă răspunsul și respectă preferințele persoanei.
Buna intenție contează, dar nu înlocuiește acordul persoanei.
Mitul 9: Dizabilitatea este doar o problemă medicală
Realitatea: Dificultățile unei persoane sunt influențate și de barierele din mediul în care trăiește.
O clădire fără rampă poate împiedica accesul unei persoane care folosește scaunul rulant. Lipsa comunicării accesibile poate face dificilă o consultație medicală pentru o persoană cu dizabilitate de auz. Materialele educaționale neadaptate pot limita participarea unui elev.
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, persoanele cu dizabilități se confruntă și cu inegalități asociate stigmatizării, discriminării, sărăciei și barierelor din sistemele de sănătate și din societate.
De aceea, soluțiile nu se limitează la tratament sau recuperare. Sunt necesare clădiri accesibile, educație incluzivă, transport adaptat, tehnologii asistive și oportunități reale de angajare.
Incluziunea înseamnă nu doar să ajutăm persoana să se adapteze mediului, ci și să facem mediul mai accesibil.
Mitul 10: Toate persoanele cu dizabilități sunt la fel
Realitatea: Nu există o singură experiență a dizabilității.
Două persoane cu același tip de dizabilitate pot avea nevoi, preferințe și experiențe complet diferite. Una poate avea nevoie de sprijin zilnic, iar alta se poate descurca independent în majoritatea activităților.
Contează și mediul în care trăiește fiecare, accesul la servicii, resursele financiare, educația și sprijinul disponibil.
Articolul 8 al Convenției ONU solicită combaterea stereotipurilor și prejudecăților legate de persoanele cu dizabilități și promovarea recunoașterii competențelor și contribuțiilor lor în societate.
Nu există o singură poveste despre dizabilitate. Există oameni diferiți, cu experiențe, nevoi și aspirații diferite.
Cum putem contribui la o societate mai incluzivă?
Schimbarea începe și în interacțiunile de zi cu zi. Putem contribui prin gesturi simple:
- Ne adresăm direct persoanei, nu automat însoțitorului.
- Întrebăm înainte de a oferi ajutor.
- Nu facem presupuneri despre capacitățile unei persoane pe baza aspectului fizic sau a diagnosticului.
- Folosim un limbaj respectuos și evităm glumele jignitoare.
- Susținem accesibilitatea în instituții, transport, educație și mediul digital.
- Ascultăm persoanele cu dizabilități atunci când sunt luate decizii care le privesc.
Mass-media are, la rândul său, un rol important. Persoanele cu dizabilități trebuie reprezentate nu doar în povești despre suferință sau reușite excepționale, ci și în rolurile obișnuite pe care le au în societate: profesioniști, părinți, artiști, antreprenori, prieteni și parteneri.
Dincolo de mituri, există oameni și drepturi
Prejudecățile se schimbă atunci când înlocuim presupunerile cu întrebări și mila cu respectul. Persoanele cu dizabilități nu trebuie să demonstreze permanent că sunt capabile, independente sau curajoase pentru a merita șanse egale.
O societate incluzivă este una în care oamenii pot participa, pot lua decizii și își pot construi viața în condiții de egalitate.
Primul pas este să privim dincolo de dizabilitate și să vedem persoana: cu drepturi, alegeri, competențe și propriile aspirații.
