„Dar cum îl ridici în brațe?”, „Cum alergi după el?”, „Cine te ajută să ai grijă de copil?” Sunt întrebări pe care unele femei cu dizabilități le aud încă din perioada sarcinii sau chiar înainte de a deveni mame.
Uneori, ele vin din grijă sinceră. Alteori, ascund o prejudecată: convingerea că o femeie cu dizabilitate nu poate fi un părinte suficient de bun.
Dar capacitatea de a crește un copil nu se măsoară în numărul de pași pe care îi poți face, în forța brațelor sau în felul în care te deplasezi.
Maternitatea nu are un singur model
O mamă care folosește un scaun rulant poate adapta spațiul de îngrijire al copilului. O femeie cu proteză poate găsi modalități sigure de a-l transporta sau de a se juca împreună cu el. O mamă cu deficiențe de vedere poate folosi tehnologia și metode adaptate pentru activitățile zilnice.
Aceste soluții nu înseamnă că maternitatea este lipsită de provocări. Înseamnă că există mai multe moduri de a îndeplini aceeași responsabilitate.
De altfel, fiecare părinte are nevoie uneori de ajutor. Diferența este că, atunci când o mamă are o dizabilitate, sprijinul este confundat prea des cu incapacitatea.
Când grija devine judecată
Întrebările despre siguranța copilului sunt firești atunci când există o preocupare concretă. Problema apare când dizabilitatea este considerată, în sine, dovada că o femeie nu se poate descurca.
O mamă cu dizabilitate poate avea nevoie de mobilier adaptat, transport accesibil, informații medicale într-un format potrivit sau sprijin în anumite activități.
Are nevoie de soluții, nu de presupuneri despre limitele sale.
Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, la articolul 23, recunoaște dreptul acestora de a întemeia o familie și prevede sprijinul necesar pentru exercitarea responsabilităților părintești. Totodată, stabilește că dizabilitatea nu poate constitui, în sine, un motiv pentru separarea copilului de părinți.
Copiii au nevoie de iubire, siguranță și prezență
Un copil nu își evaluează mama după felul în care urcă scările sau după viteza cu care aleargă în parc.
Relația dintre părinte și copil se construiește prin grijă, comunicare, afecțiune, stabilitate și responsabilitate. Dizabilitatea poate influența modul în care sunt realizate anumite activități, dar nu determină, de una singură, calitatea relației.
În loc să întrebăm automat „Cum poți avea grijă de copil?”, poate ar fi mai util să întrebăm: „Există ceva cu care te pot ajuta?”
Pentru că o mamă cu dizabilitate nu trebuie să demonstreze permanent că merită să fie mamă. Are nevoie de același respect, aceleași oportunități și același drept de a-și crește copilul ca orice alt părinte.
Surse:
