NE INFORMĂM

Imaginează-ți că o persoană cu dizabilitate merge la medic, într-un magazin sau participă la un eveniment, însoțită de un membru al familiei ori de un prieten. În loc să i se adreseze direct, oamenii din jur îi pun toate întrebările însoțitorului.

„Ce dorește să cumpere?”

„Poate să răspundă singură?”

„Ce problemă are?”

Persoana cu dizabilitate este acolo, aude conversația, dar ceilalți vorbesc despre ea, nu cu ea.

Deși poate părea un detaliu neînsemnat, acest comportament poate transmite un mesaj dureros: că persoana nu este considerată capabilă să comunice sau să ia propriile decizii.

Dar este corect să presupunem că cineva nu poate răspunde doar pentru că are o dizabilitate?

O pereche de încălțăminte adaptată, o deplasare cu taxiul, o proteză care necesită ajustări sau câteva ședințe de recuperare. Pentru multe persoane cu dizabilități, acestea nu sunt cheltuieli ocazionale, ci parte a vieții de zi cu zi.

Când vorbim despre costul vieții, ne gândim de obicei la alimente, facturi, îmbrăcăminte și transport. Însă pentru o persoană cu dizabilitate, bugetul poate include și cheltuieli suplimentare pentru mobilitate, sănătate, dispozitive asistive sau sprijin în activitățile cotidiene.

În Republica Moldova există pensii, alocații, compensații și servicii destinate persoanelor cu dizabilități. Totuși, existența acestor forme de sprijin nu înseamnă automat că toate nevoile individuale sunt acoperite.

Un grup de prieteni organizează o ieșire la restaurant. Aleg localul, stabilesc ora și discută cine va veni. Dar o persoană din grup nu primește invitația. Nu pentru că ceilalți nu și-ar dori să o vadă, ci pentru că presupun că deplasarea ar fi prea dificilă pentru ea.

„Oricum sunt scări acolo.” „Probabil ar obosi prea tare.” „Mai bine nu o deranjăm.”

Astfel de presupuneri, chiar și atunci când pornesc din intenții bune, pot duce la excludere.

Pentru persoanele cu dizabilități, participarea la viața socială nu înseamnă doar accesul într-o clădire sau într-un mijloc de transport. Înseamnă și posibilitatea de a fi invitate la aniversări, ieșiri cu prietenii, excursii, evenimente și alte activități obișnuite.

Uneori, cea mai dificilă barieră nu este o scară sau o ușă îngustă, ci faptul că altcineva decide, fără să întrebe, ce poți sau nu poți face.

Să obții un loc de muncă este un pas important. Dar pentru o persoană cu dizabilitate, adevărata incluziune nu se încheie în momentul semnării contractului.

Ce se întâmplă dacă biroul este la etajul trei, iar liftul nu funcționează? Dacă un angajat care folosește o proteză are nevoie de o pauză pentru a-și ajusta dispozitivul? Sau dacă o persoană cu o dizabilitate invizibilă solicită un program flexibil, dar colegii consideră că beneficiază de un tratament preferențial?

Aceste situații arată că accesul la un loc de muncă și posibilitatea de a lucra în condiții de egalitate nu sunt întotdeauna același lucru.

Un loc de muncă incluziv nu este doar acela în care persoanele cu dizabilități sunt angajate, ci acela în care pot lucra, evolua profesional și participa la decizii fără bariere inutile.

O persoană care folosește un scaun rulant încearcă să intre într-o clădire. Un trecător se apropie și începe să împingă scaunul fără să întrebe.

În altă situație, cineva apucă de braț o persoană care merge cu un baston, convins că îi face un bine.

Sau imaginați-vă o persoană care folosește o proteză la picior și urcă scările în propriul ritm. Cineva se grăbește să o prindă de braț și să o tragă în sus, fără să știe că această intervenție îi poate afecta echilibrul.

Intenția poate fi una bună. Dar este întotdeauna și gestul potrivit?

Ajutorul este binevenit atunci când respectă dorința și nevoile persoanei. De aceea, primul pas ar trebui să fie o întrebare, nu o intervenție.

O vacanță începe, de obicei, cu alegerea destinației, compararea prețurilor și rezervarea unui hotel. Pentru o persoană cu dizabilitate, însă, planificarea unei călătorii poate presupune câțiva pași în plus. Nu este suficient ca hotelul să aibă fotografii frumoase, recenzii bune sau să fie aproape de plajă.

Există întrebări care pot face diferența dintre o vacanță relaxantă și una plină de obstacole: există lift? Camera este accesibilă? Baia poate fi folosită în siguranță? Sunt trepte între recepție și restaurant? Cât de departe este hotelul de plajă?

Pentru persoanele care folosesc un scaun rulant, cârje, o proteză sau alte dispozitive de sprijin, aceste detalii pot influența întreaga experiență a călătoriei.

Incluziunea socială este un termen despre care auzim tot mai des, mai ales atunci când vorbim despre persoanele cu dizabilități. Dar ce înseamnă, de fapt, o societate incluzivă? Este suficient să construim o rampă, să oferim un loc de muncă sau să permitem unui copil cu dizabilitate să frecventeze o școală obișnuită?

În realitate, incluziunea înseamnă mult mai mult. Este vorba despre posibilitatea fiecărei persoane de a participa la viața comunității, de a lua decizii și de a avea acces la aceleași oportunități.

Persoanele cu dizabilități se confruntă nu doar cu bariere fizice, precum lipsa rampelor sau a transportului accesibil, ci și cu prejudecăți care le pot limita participarea la viața socială. „Nu poate lucra”, „are nevoie de ajutor permanent” sau „nu poate avea o familie” sunt doar câteva dintre ideile care continuă să influențeze felul în care societatea privește dizabilitatea.

Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități recunoaște dreptul acestora la educație, muncă, sănătate, viață independentă și participare deplină în societate.

Republica Moldova are un nou Program național de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități pentru anii 2026–2030. Programul a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 467 din 26 august 2026 și publicat în Monitorul Oficial la 8 septembrie 2026.

Documentul stabilește ce măsuri ar trebui dezvoltate în următorii cinci ani pentru ca persoanele cu dizabilități să aibă acces mai bun la servicii, să poată trăi în comunitate și să participe mai activ la viața socială.

Programul este important nu doar prin ceea ce scrie în document, ci mai ales prin numărul concret de servicii, centre, locuințe și persoane care ar urma să beneficieze de acestea.

Pentru o femeie cu dizabilitate, violența în familie poate avea o particularitate care o face și mai greu de denunțat: uneori, agresorul este chiar persoana de care depinde pentru lucrurile de zi cu zi.

Poate fi partenerul, soțul, un membru al familiei sau chiar persoana care o ajută să se ridice din pat, să se îmbrace, să ajungă la medic, să folosească transportul sau să iasă din casă. În această situație, plecarea dintr-o relație abuzivă nu înseamnă doar „să pleci de acasă”. Pentru victimă poate însemna să se întrebe: Cine mă va ajuta mâine? Cine mă va însoți? Cum ajung la medic? Unde pot locui? Cine mă ajută cu copilul?

Tocmai această dependență poate fi folosită de agresor ca instrument de control.

Persoanele cu dizabilități severe din copilărie ar putea avea dreptul să primească simultan pensia de dizabilitate și pensia de urmaș. Guvernul Republicii Moldova a susținut un proiect de lege care prevede modificarea regulilor actuale privind cumularea pensiilor.

În prezent, persoanele care îndeplinesc condițiile pentru mai multe categorii de pensii trebuie, de regulă, să opteze pentru una dintre acestea. Proiectul propune o excepție pentru persoanele cu dizabilități severe din copilărie, care ar putea beneficia concomitent de cele două tipuri de pensii.

Modul în care este stabilit gradul de dizabilitate în Republica Moldova urmează să fie schimbat. Autoritățile propun ca evaluarea să nu se bazeze exclusiv pe diagnosticul medical, ci să țină cont de felul în care o afecțiune influențează concret viața unei persoane: cât de independentă este, dacă poate munci, comunica, învăța sau participa la viața socială.